Ce este Vovidenia?

Ce este „Vovidenia”? 5 lucruri mai puțin știute despre sărbătoarea din 21 noiembrie

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, prima sărbătoare însemnată din Postul Crăciunului și unul dintre cele douăsprezece Praznice Împărătești, ne amintește tuturor de momentul special în care, după tradiția Bisericii noastre, Sfinții Părinți Ioachim și Ana au adus-o pe fiica lor, Maria, în vârstă de trei ani, la templul din Ierusalim.
În zilele noastre, mai ales în mediul on-line, am observat că există opinii potrivit cărora este „deplasată” utilizarea denumirilor străvechi ale sărbătorilor, motivând că tinerii nu înțeleg aceste cuvinte, care nici nu se mai utilizează în viața de zi cu zi, iar alții susțin că vechile nume ale praznicelor importante ale Bisericii ar trebui scoase din uz din pricina faptului că se asociază cu diferite tradiții și obiceiuri pre-creștine sau păgâne, care nu au de-a face cu duhul Bisericii. Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa, […] și ne-am gândit să punem pe hârtie acest aspect, alături de alte patru lucruri mai puțin cunoscute despre marele praznic din data de 21 noiembrie.
1. Din punct de vedere etimologic, sărbătoarea „Vovideniei” sau a „Ovideniei”, așa cum mai este ea cunoscută în popor, provine din limba slavonă (în limba rusă, vývedenie, înseamnă „intrare”) și desemnează sărbătoarea religioasă a Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Există, pe de altă parte, unele păreri conform cărora termenul „Vovidenia”, în limba veche românească – „Văvădenie” (adică cel sau cea care se arată sau se face văzut/ă), ar avea legătură cu tradiția păgână potrivit căreia în noaptea de 21 noiembrie fetele „văd” chipul ursitului în fântână, la lumina albă a unei lumânări aprinse. Evident, Biserica nu poate fi de acord cu astfel de propuneri, care confundă sensul curat al sărbătorii cu diferite ipoteze bazate pe păreri și tradiții pre-creștine.
2. Data în care noi prăznuim „Vovidenia”, adică 21 noiembrie, nu este data istorică în care părinții Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, au dus-o la templu pe Fecioara Maria. Rădăcinile sărbătorii Vovideniei se regăsesc în secolul al șaselea, mai exact pe 20 noiembrie 543, când Împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, un sfânt locaș închinat Maicii Domnului. Conform tradiției de atunci, în ziua următoare sfințirii, adică pe 21 noiembrie, a început să fie cinstit hramul (sau ocrotitorul) Bisericii, adică însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sărbătoarea fiind rânduită în cinstea aducerii ei la templu. Sărbătoarea s-a extins, mai târziu, în tot Orientul și apoi s-a generalizat în tot Occidentul, definitivându-se în jurul anului 1585.
3. Pentru ca bucuria sărbătorii să nu fie umbrită de post, Biserica a hotărât ca această zi să fie prima din Postul Crăciunului însemnată în calendarul nostru ortodox cu dezlegare la pește. Deși mulți critică înmulțirea zilelor din calendar cu dezlegare, spre deosebire de anii comunismului, spre exemplu, sau de perioada ulterioară, trebuie să atragem atenția asupra faptului că rânduiala dezlegării la pește nu este de dată recentă și nici n-a fost inventată de curând de vreun cleric sau vreun ierarh. Spre exemplu, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava cel Sfinţit (439-532), cartea care cuprinde rânduieli și indicații pentru toate slujbele bisericești din cele trei perioade liturgice ale anului (Triodul, Penticostarul și Octoihul) arată care sunt zilele în care putem consuma pește pe parcursul acestei perioade de post închinat sărbătorii Nașterii Domnului: „Sâmbetele şi Duminicile mâncăm peşte, iar dacă se întâmplă să cadă un Sfânt marți sau joi și se întâmplă să fie un Sfânt cu Doxologie Mare, atunci mâncăm peşte. Iar dacă se va întâmpla pomenirea Sfântului al căruia este Hramul Bisericii, miercuri sau vineri, de asemenea, facem dezlegare la untdelemn, vin şi peşte.”
4. Începând cu sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, la strană încep să se cânte catavasiile Nașterii Domnului, o serie de cântări care ne vestesc că, deși a trecut doar o săptămână de post, suntem din ce în ce mai aproape de momentul Nașterii Domnului și de prăznuirea Crăciunului. Catavasiile sunt, practic, semnul „palpabil” al faptului că, din această zi, putem asculta colinde, deosebitele cântări de bucurie care vestesc Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Nașterea Sa smerită, dar plină de har și de binecuvântare, în ieslea sărăcăcioasă de la Betleem. Tradiția colindului urcă în timp până în vremea romană, când la începutul lunii ianuarie, aceștia organizau acele petreceri păgâne intitulate „calendae” – nume dat sărbătorii Anului Nou. Cu acest prilej, copiii romanilor mergeau din casă în casă, cântau imne și făceau urări de belșug, împlinire și noroc. Odată cu Întruparea Mântuitorului, creștinii au „botezat” acest obicei păgân și l-au transformat într-o tradiție curată, care dăinuie până în zilele noastre: vestirea Nașterii Domnului, începutul mântuirii acestei lumi.
5. Auzim deseori în această perioadă fredonându-se în colindele tradiționale românești expresii precum „florile dalbe, flori de măr” sau „măruț, mărgăritar”, fără să înțelegem, de fapt, care este motivul repetării sub formă de refren a acestor versuri. Ei bine, în ziua de 21 noiembrie, de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în satele românești de odinioară, copiii puneau în cana cu care părinții lor luau Agheasmă la Bobotează sau în alt vas din sticlă, ramuri de măr din livadă, le turnau apă și le așezau în casă, lângă fereastră, să aibă lumină și căldură. În noaptea de Ajun sau chiar și de Anul Nou, crenguțele înflorite în plină iarnă erau folosite drept sorcove și îi bucurau pe toți cei care primeau colindul sau urătura.
„Bucură-te, bucuria noastră, Sfântă Pruncă, pururea Fecioară!” Așa să îi cântăm și noi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în preajma acestui mare praznic închinat Ei. Să i ne închinăm și să-i aducem prinos de cinstire pentru toate câte ne-a dat nouă clipă de clipă, în toți acești ani ai vieții noastre, și pentru toată binecuvântarea și mijlocirea pe care nădăjduim să le primim nu doar în anii care vor veni, ci și în vecii vecilor.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Publicitate

Şi plâng chitarele… De cinci ani fără Mihai Dolgan…

Melidonium

Mihai Dolgan - timpul-mdEra zi de duminică, 16 martie, toate posturile de televiziune şi radio de la noi, dădeau răspuns la întrebarea „De ce plâng chitarele?”. Mihai Dolgan nu mai este. Ascultam şi priveam, dar nu credeam. Îmi tot spuneam – Nu se poate! Chiar şi atunci când am fost la Catedrala „Sfânta Teodora de la Sihla”, unde era depus sicriul cu regretatul artist, nu puteam să mă împac cu gândul că Mihai Dolgan a plecat dintre noi. „Eşti un munte de durere/ Sunt o mare de tăcere”, sunt versurile care mi-au venit în gând la coşciugul rece în care era marele compozitor şi interpret. Avea faţă tristă, altfel decât era în viaţă – mereu luminoasă.

Mi-am amintit că pe Mihai Dolgan l-am văzut pentru prima dată încă de pe când eram un puşti, iar formaţia pe care o conducea se numea „Contemporanul”. A venit în satul meu de baştină – Parcova, Edineţ…

Vezi articolul original 970 de cuvinte mai mult

Românce de excepţie

Melidonium

romance celebreAnne de Noailles, Raluca Rîpan, Luiza Zavloschi, Maria Rosetti, Elena Densuşianu – Puşcariu sau Cecilia Cuţescu – Storck sunt doar câteva nume din lista femeilor românce care de-a lungul timpului şi-au adus o contribuţie însemnată la progresul ştiinţei şi artei.

noaillesAnne de Noailles, scriitoarea franceză de origine română (15 nov. 1876 – 30 apr. 1933), a fost prima femeie numită membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură din Belgia (ian. 1922). A fost aleasă, la 11 iunie 1925, membru de onoare al Academiei Române, alături de poeta şi prozatoarea Elena Văcărescu. A început să scrie primele poeme la 13 ani, care au fost reunite în volumele ‘Poésie’ şi ‘Sommeil eternel’ (1889). Recunoaşterea sa literară a venit odată cu apariţia volumului de versuri ‘Les éblouissements’ (1907), după care au urmat ‘Les vivants et les morts’ (1913), ‘Les forces éternelles’ (1920), ‘L’honneur de souffrir’ (1927), ‘Derniers vers et poemes d’enfance’…

Vezi articolul original 3.484 de cuvinte mai mult

Ileana Costea – Designer Smaranda Schächtele şi „Sarea şi piperul” în modă

Melidonium

1Rubrica mea este de cultură. Dar în secolul 21, când tot ceea ce ne înconjoară este fabricat, în care clientul este ultra-pretenţios, unde competiţia între diversele companii este acerbă, frumosul pătrunde implicit peste tot: în pachetele în care se vând produsele, în obiectele de uz casnic, în mobilierul pe care îl folosim, şi evident în modă. Frumosul e atât temporar cât şi mereu valabil, atât local cât şi universal. Moda este o artă subtilă şi complicată pentru că se schimbă încontinuu. În decembrie anul trecut am găsit-o pe Smaranda Schächtele la masa de lucru în atelierul ei din Düsseldorf înconjurată de schiţe. Lucra la un caiet de modă.

Schiţe de toate felurile, desene frumoase şi expresive cu modă pentru bărbaţi şi femei erau prinse pe toţi pereţii ce o înconjoară. Deşi ea se ocupă numai de modă feminină. Absolventă a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, Smaranda lucrează în…

Vezi articolul original 1.327 de cuvinte mai mult

Acum, Târziu E Și Regret✍️

ღ♪ Odăița Mea Virtuală ღ♪

Atunci când ți-am privit în suflet

și rănile-i erau adânci,

Ți-am fost un leac spre vindecare

și o cărare printre stânci.

Pe brațe te-am purtat o vreme,

făcându-mi loc prin mărăcini,

Spălând, cu lacrimile mele,

toate greșelile-ți… și vini.

La pieptul meu te-am strâns puternic,

cu-atâta drag te-am alintat

Încât și urma de durere

speram să ți-o fi alungat.

Din viața mea ți-am dat o parte

ca tu să supraviețuiești,

Mi-erai mai drag ca orice înger

din toate lumile cerești!

Chiar dacă inima din mine

simțeam bucăți cum se sfâșie,

N-am vrut să-i afli sângerarea,

am vrut să-ți fie bine ție!

Setea ți-am stins, în zori, cu rouă

și de pe buze te-am hrănit,

Eram atât de fericită

să te pot face fericit!

N-aș fi crezut nici o secundă,

( nu mă gândeam c-am să regret…)

C-am strâns, cu-atâta disperare,

un pui de viperă, la piept!

Vezi articolul original